sentertest blog

Bananierul este o plantă ierboasă din genul Musa, care, din cauza mărimii şi structurii, este deseori confundat cu un arbore. Este cultivat pentru fructele sale. Bananierul face parte din Familia Musaceae. În lume, bananele ocupă locul patru după orez, grâu şi porumb în consumul uman; sunt crescute în 130 de ţări din lume, mai multe decât pentru orice alt fruct de cultură. Bananele sunt originare din Asia de sud-est.

Marea parte a producătorilor este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anteioară s-a terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranţa alimentaţiei.
Marea parte a producătorilor este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anteioară s-a terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranţa alimentaţiei.
Marea parte a bananelor cultivate pe plan mondial sunt folosite pentru consumul local. La tropice, bananele, în special bananele pentru gătit, reprezintă o sursă majoră de hrană, ca şi o sursă majoră de venit pentru fermierii mici. În ţinuturile muntoase din Africa de Est bananele au importanţa cea mai mare ca aliment de bază al populaţiei. În ţări precum Uganda, Burundi sau Rwanda se estimează că există un consum de 450 kg pe an pe cap de locuitor, cel mai mare din lume. Ugandezii folosesc acelaşi cuvânt “matooke” pentru a descrie şi banana, şi mâncarea.

În trecut, bananele reprezentau o cultură cu o viaţă de plantaţie lungă şi recoltări stabile în decursul anului. Totuşi, odată cu apariţia ciupercii Black Sigatoka, producţia de banane în Africa de est a scăzut cu peste 40%. De exemplu, în anii 1970, Uganda producea 15 până la 20 de tone de banane pe hectar. Astăzi, producţia a scăzut la doar 6 tone pe hectar.

Situaţia a început să se îmbunătăţească pe măsură ce varietăţi noi, rezistente la boli, au început să apară, aşa cum este FHIA-17 (cunoscută în Uganda drept Kabana 3). Aceste varietăţi noi au un gust diferit faţă de banana crescută tradiţional, acest lucru ducând la o acceptare a celor noi mai greoaie în cadrul fermierilor. Prin adăugarea de îngăşământ de provenienţă animală la solul de la baza plantelor, aceste noi varietăţi au crescut în producţie în locaţiile în care au fost testate.

Fundaţia Rockefeller a început să efectueze teste pentru bananieri modificaţi genetic care sunt rezistenţi şi la Black Sigatoka şi la insectele dăunătoare. În prezent dezvoltă varietăţi specifice pentru fermieri mici sau pentru subzistenţă.

Cireşul (Prunus avium), este un pom fructifer care face parte din genul taxonomic Prunus familia Rosaceae. Termenul avium provine din cuvântul latin avis – pasăre, denumire care datorează faptului că cireşele sunt o hrană preferată de păsări.
Cireşul este un arbore ce atinge înălţimea de 15 – 20 m, mai rar ajunge să aibă 30 de m. Pomul are o coroană circulară, sferică, crengile sunt în general scurte şi groase. Coaja cireşului este friabilă de culoare cenuşiu roşcată, tulpinile tinere au la început scoarţa netedă urmând ca apoi scoarţa să devină zgrunţuroasă. Frunzele sunt de formă oval alungită, zimţate pe margini şi ascuţite la capăt. Lungimea frunzelor este între 6 – 15 cm, iar lăţimea de 3,5 – 7 cm. Florile sunt grupate frecvent câte două sau câte patru, o floare are un diametru între 2,5 – 3,5 cm. Fructele pot fi de culoare diferită cu nuanţe de la roşu spre galben până la negru, ele fiind de formă sferică sau elipsoidală, cu un diametru de 6 – 25 mm, în mijlocul fructului cărnos se află un sâmbure rotund cu mărimea de 7 – 9 mm.
Cireşul în forma sălbatecă ca areal natural este răspândit în regiunile submeridionale şi temperate din Europa, Turcia, Caucaz, Transcaucazia până în nordul Iranului. Limita de nord în Europa fiind paralela de nord de 54°, spre est linia care uneşte localităţie Minsk, Kursk, Voronej şi Rostov, spre sud Asia Centrală de sud. Prin cultivare de către om apare acum în Africa de Nord, regiunea de est din America de Nord şi Asia de Sud.

Măceşul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii şi în vestul Asiei.

Este un arbust deciduu, cu o înălţime care variază între 1 şi 5 metri. Tulpina este acoperită de ţepi mici, ascuţiţi, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzuliţe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există şi plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm şi sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceaşă, are o formă elipsoidă şi este roşu sau portocaliu închis.

Înmulţirea maceşului se poate face prin seminţe, prin ramuri înrădăcinate obţinute prin desparţirea tufelor existente în flora spontană sau în cultură şi prin marcotaj. Pentru obţinerea unei seminţe apte de reproducere, se vor recolta fructele de maceş numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la început de maturizare.

Fructul este foarte bogat în vitamina C, conţinând peste 2000 mg din această substanţă la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri, dulceţuri, gemuri.

Varietatea Rosa canina ‘Assisiensis’ este singura care nu are spini pe tulpină.

Măcesul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de vitamine pe care îl conţine: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E.
Măceşul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceşe tratează intoxicaţiile, diarea, afecţiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, şi pulberea de măceşe este foarte eficientă), palpitaţiile. Afecţiunile rinichilor şi ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de seminţe de măceş.
Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronşitei cronice şi a tusei de bătrâneţe.

Alunul (Corylus avellana), este un arbust, care face parte din familia Betulaceae. El are o înălţime de 5 m, are frunze care cad toamna. Fructele sale fiind cunoscute de mii de ani ca fructe comestibile. Alunele aflate în comerţ provin de la Corylus maxima, un arbust înrudit cu el. Specia Epitheton avellana, este amintit deja în antichtate ca arbust cultivat în regiunea oraşului antic Abella, (azi Avella) aflat aproape de Vezuviu, în provincia Avellino din Campania.

Alunul creşte de regulă sub formă de tufe, cu tulpini drepte, puţin ramificate, ce ating o înălţime de 5 – 6 m. El creşte rar ca arbore când însă poate atinge 10 m înălţime. Un arbust poate atinge vârsta de 80 – 100 de ani. Mugurii sunt acoperţi cu peri fini, ei fiind numiţi popular mâţişori. Frunzele sunt zimţate pe margine, au o formă rotunjită fiind ascuţite la vârf. Faţa dorsală a frunzei este acoperit de peri, iar pe faţa ventrală se pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb roşiatică, este un lemn de esenţă relativ tare, dar puţin rezistent. Scoarţa de culoare gălbui cenuăşie pe ramurile tinere este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri longitudinale. Florile alunului sunt separate cele femininine de cele masculine, ei fiind numiţi popular mâţişori.

Alunele, fructele sunt acoperite de coajă tare, care conţine un miez bogat în vitaminele A, B, C şi E, ca şi în calciu, fier, fosfor şi potasiu.

În flora spontană este răspîndit aproape în toată Europa ,Asia Mică , regiunea Balcani ,Iran ,Caucaz , prin păduri de foaiase şi mixte.

Alunul preferă regiunile cu climă oceanică umedă. El creşte în pădurile luminoase de stejar, la liziera pădurilor, sau tufe pe marginea drumurilor agricole. Alunul este un arbust care trăieşte în luminişuri, sau zone puţin umbrite, care sunt umede, fiind puţin pretenţios în ce priveşte compoziţia solului. Totuşi nu creşte pe soluri nisipoase sau acide.

Pawpaw (Asimina), cunoscut şi ca banană de preerie sau banană Ozark, este un gen de opt sau nouă specii de arbori mici cu frunze mari şi fructe, native pentru America de Nord. Genul include cele mai mari fructe comestibile orginare din America de Nord. Sunt arbori mici ca înălţime, care cresc pe soluri fertile de adâncime mare. Numele, ortografiat şi paw paw, paw-paw sau papaw, derivă probabil de la cuvântul spaniol papaya, posibil de la similaritatea cu fructul lor. Pawpaw se află în aceeaşi familie, Annonaceae, cu custard-apple, cherimoya, sweetsop şi and soursop, şi este singurul membru al acestei familii ca nu apare doar la tropice.

Pawpaw sunt tufe sau arbori mici, cu o înălţime de la 2 m până la 12 m. Frunzele sunt alternate, simplu ovate, întregi, cu o lungime de 20-35 cm şi late de 10-15 cm. Arborele nordic de pawpaw comun, rezistent la frig are frunze căzătoare, în timp ce speciile sudice sunt deseori sempervirescente. Florile urât mirositoare sunt produse singure sau câte maxim opt împreună; sunt mari, cu un diametru de 4-6 cm, perfecte, cu şase sepale şi petale (trei mari exterioare şi trei mici interioare). Culoarea petalelor variază de la alb la violet sau roşu-maroniu. Polenizate de către cărăbuşi şi muşte de gunoi necrofage, florile emit un miros slab care atrage puţini polenizatori, limitând astfel producţia de fructe. Cultivatorii majori plasează uneori carne putrezindă lângă copaci pentru a atrage insectele polenizatoare.

Fructele sunt mari şi comestibile, cu o lungime de 5-16 cm şi o lăţime de 3-7 cm, cântărind între 20 şi 500 g, având numeroase seminţe; sunt verzi când sunt necoapte, maturate având o culoare galbenă sau maro. Au o aromă oarecum similară cu cele ale bananei şi mangoului, variind significant după varietate, şi au mai multe proteine decât majoritatea fructelor.

Deşi este un fruct delicios şi hrănitor, nu a fost cultivat la aceeaşi scară cu merele sau perele, în principal pentru că nu pot fi păstrate şi transportate foarte bine. Este de asemenea greu de transplantat arborele din cauza rădăcinii sale lungi, pivotante. Varietăţile sunt propagate prin altoire.

În ultimul timp, pawpaw a atras interesul multora, în special al cultivatorilor organici, deoarece este un fruct care nu are prea mulţi dăunători, şi care, deci, nu are nevoie de mult pesticide pentru creştere. Problema conservării şi transportării a dus la găsirea soluţiei de a îngheţa pulpa fructului. Şi printre grădinarii minori (ca mărime) pawpaw a câştigat un loc important datorită apetitului de fructe proaspete şi datorită întreţinerii sale relativ uşoare odată realizată plantarea.

Cultivarea şi recoltarea comercială de pawpaw sunt cel mai bine dezvoltate în sud-estul statului Ohio. Ohio Asociaţia Cultivatorilor de Pawpaw sponsorizează anual Festivalul Pawpaw Ohio de la Lacul Snowden lângă Albany, Ohio. Acest grup face presiuni la Ohio General Assembly pentru ca pawpaw să devină frucutl statal.

Florile nu se pot autopoleniza, având nevoie de polenizare încrucişată. Florile produc un iz similar celui al cărnii în descompunere pentru a atrage muşte de gunoi şi cărăbuşi pentru polenizarea încrucişată. Lipsa acesteia este cauza principală pentru obţinerea unei cantităţi mici de fructe, de aceea cultivatorii recurg la polenizarea manuală sau la agăţarea unor bucăţi de carne pentru a atrage insectele.

Acest arbore colonial are puternica tendinţă de a forma desişuri dacă nu este controlat.

Primele atestări ale acestor fructe sunt dintr-un raport al unei expediţii din 1541 a lui Hernando de Soto, care i-a găsit pe americanii nativi cultivând arborii la este de râul Mississippi. Expediţia lui Lewis şi Clark a depins şi chiar a subzistat uneori cu pawpaw în timpul călătoriilor. Fructul de pawpaw rece era desertul favorit al lui George Washington, iar Thomas Jefferson îl cunoştea foarte bine, dat fiind faptul că l-a plantat la Monticello.

Compuşii chimici găsiţi în scoarţa şi frunzele arborelui pawpaw sunt în prezent cercetaţi pentru proprietăţile lor de a combate cancerul. Cultivatorii speră ca acest lucru să ducă la o creştere a cererii din partea industriei farmaceutice.

În homeopatie, triloba este folosită ca remediu pentru scarlatină şi iritaţii ale pielii.